Cu adevărat, satul românesc este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om cheful de viaţă și să aștearnă pe chipul său un zâmbet luminos.
Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, care au redat în operele lor viaţa satului, acest fascinant univers care ne caracterizează pe noi ca popor milenar.
Satul românesc este cheia înțelegerii identității noastre și calea prin care ne putem face cunoscuți altora definindu-ne sau, uneori, redefinindu-ne ca români. Satul tradițional s-a născut și a supraviețuit în jurul Bisericii, care a ocupat totdeauna locul central și a făcut legătura între oameni și Dumnezeu, între cer și pământ.
Vorbim adesea despre locul și rolul tradițiilor din viața satului românesc contemporan și arareori stăruim asupra modului în care acesta se derulează sub ochii noștri, fără să le surprindem prin faptul cotidian. Joi, am poposit, pe dealurile cătunului Puieşti, din comuna dâmboviţeană Ocniţa , în gospodăria lui Nea Liţă Constantin, o casă din anul 1943, unde a fost readus la viaţă, vechiul obicei, Claca, prin care oamenii din comunitate se ajutau reciproc ori de câte ori aveau ceva de făcut.
S-a organizat o clacă aşa cum se făcea pe vremuri în multe gospodării din satul românesc. Clăcaşii au muncit o zi întreagă la mustitul strugurilor . Nu s-au dat în lături şi clăcaşii au lucrat şi la desfăcutul porumbului . S-a cântat, s-a dansat, iar ceaunele cu mâncăruri tradiţionale au sfârâit pe focul din bătătură.Nu există clacă fără muzică şi mai ales fără bătrânele satului, care să povestească din vechime şi să arate tinerilor cum îşi petreceau vremea când erau de vârsta lor.
La Ocniţa, ultima clacă s-a organizat cu zeci de ani în urmă, iar de anul trecut, un om cu suflet mare,bibliotecarul Violeta Dumitrescu încearcă să reînvie tradiţia, aşa că a fost o ocazie deosebită pentru femeile în vârstă să-şi amintească cu drag meşteşugurile tradiţionale, iar bărbaţii s-au ocupat de depănuşatul porumbului şi pregătirea boabelor pentru iarnă.
Şezătorile şi clăcile le aveau şi ele pe ale lor, după zone, de unde şi proverbul românesc cu câte bordeie, atâtea obiceie. Astfel, în unele sate, sfârşitul clăcii era un moment solemn, ritual, cu un cântec ceremonial specific, cu urări de spor şi voie bună. La Ocniţa, în cadrul clăcii apăreau şi guglezii, nişte persoane care mai mult încurcau treaba clăcaşilor.
Gazda a ţinut să ducă obiceiul până la capăt şi a poftit la final toţi oaspeţii la o masă tradiţională cu mămăligă, sărmăluţe, toate pregătite la ceaun.
Şi aşa cum era obiceiul la clacă, nu doar s-a muncit. S-a cântat şi s-a dansat aşa cum spune tradiţia din bătrâni. Cu adevărat satul, prin datinile şi tradiţiile sale, este locul și izvorul firescului uman. Este leagănul prieteniei și al comuniunii. Este apa cea proaspătă care ne adapă setea de „regăsire a frumosului”.
