24 februarie, Dragobetele – „Cap de primăvară”, „Sânt Ion de primăvară”, sărbătoarea dragostei la români, În calendarul ortodox, astăzi se prăznuieşte Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul. Cum la 24 februarie se spune că primăvara înlocuieşte iarna, iar luna lui Făurar se pregăteşte să-i facă loc lunii lui Mărţişor, femeile aveau grijă să-şi protejeze pruncii cu o amuletă: un şnur din arnici roşu, împletit cu bumbac alb.
Dragobetele este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni. Asemenea unui sfânt occidental, Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme, pe 14 februarie, sărbătoarea din 24 era menită să asigure venirea unui an roditor, în ultimă instanță, norocos. Aceste ”semne” reprezentau în magia populară o dovadă de spor, de un viitor trai bun. Flăcăii și fetele ieșeau afară, la câmp, unde făceau horă și petreceau astfel cu multă veselie. Băieții plecau împreună cu fetele după urzici.
Dragobetele, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii, este sărbătorit în fiecare an pe 24 februarie. În funcţie de regiune, obiceiul Dragobetelui poate avea şi alte denumiri precum „Cap de primăvară”, „Logodnicul sau Însoţitul Păsărilor”, „Dragostitele”, „Ziua Îndrăgostiţilor”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”.
„I se spune „Cap de primăvară”. Nu se prea ştie cine este acest #Dragobete. În unele legende apare ca fiu al Babei Dochia, în altele are calitatea de cumnat al lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte. Oricum, este tânăr şi, fiind tânăr, este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor. Un fel de Sfântul Valentin. A fost comparat cu Eros şi Cupidon”, scria Irina Nicolau în „Ghidul sărbătorilor româneşti”, amintind că „De Dragobete, se împerechează păsările şi se pun să facă cuib. Fetele şi băieţii merg la pădure să culeagă ghiocei şi să adune apă din zăpada netopită”.
Dragobetele a fost marcat, de-a lungul timpului, de numeroase tradiţii şi superstiţii, de la jurământul fraţilor de sânge, ”zăpada zânelor” strânsă de tinerele necăsătorite pentru proprietăţile ei magice, sărutul obligatoriu în fiecare cuplu care doreşte să îşi menţină iubirea, până la interzicerea plânsului, care ar atrage necazuri în următoarele luni.
„În această zi, dis-de-dimineaţă, toate fetele şi băieţii se piaptănă, se primenesc. Şi băieţii, şi fetele au credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, adică să facă #Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va întâlni fată cu băiat, se crede că nu va fi iubită în nicio zi din an şi viceversa. Între fetele de la ţeară e întrecere în a fi îndrăgostite şi între mamele lor atâta bucurie, că de multe ori se invidiază şi chiar se naşte gâlceavă între ele”, scrie Simeon Florea Marian în „Sărbătorile la români”.
Autorul mai spune că „dacă e vreme frumoasă, fetele şi băieţii pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întâi fetele, apoi băieţii, în cete. Dacă afară e urât, se adună în case pe la prietine şi rude, unde vin şi băieţii de primprejur. Dacă în aparenţă, acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt, poporul ţine atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească”.
La prânz fetele obişnuiau să alerge spre sat, în timp ce băieţii încercau să le prindă şi să le sărute. Sărutul era un echivalent al logodnei, care se anunţa seara în cadrul comunităţii satului şi membrilor celor două familii.
Participanţii la sărbătoare erau consideraţi binecuvântaţi în acel an, urmând să aibă belşug şi să fie feriţi de boli. Potrivit unei superstiţii, persoanele care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.
