Sunt câteva momente în viața unui popor pe care istoria le-a tipărit definitiv în ființa și fibra lui. Ele îi însoțesc destinul și oglindesc cele mai frumoase imagini ale existenței sale. Momente de curaj și demnitate, fapte de bravură și sacrificiu, eroism în cel mai pur sens al cuvântului. Pe astfel de „episoade istorice” se întemeiază un neam și se pune piatra de temelie a unei țări.
În urmă cu 97 de ani, românii trăiau și simțeau un astfel de moment, la Alba Iulia. Mobilizați de patriotism, înflăcărați cu viziune și dornici până-n măduva oaselor să-și vadă visul împlinit, 100.000 de oameni își strigau crezul: o Românie Mare, puternică și unită, care să cuprindă în aceleași granițe și Transilvania, și Banatul, și Crișana, și Maramureșul. Un vis cât un destin, am putea spune, privind cu ochii de acum, înapoi.
În 1918, românii au învățat și ne-au învățat definiția Unității Naționale. Marcați de trecut, de suișuri și coborâșuri, sacrificați de nenumarate ori pentru că au ridicat glasul cu demnitate, pedepsiți în multe rânduri pentru „vina” de a-și dori libertate și frățietate, EI NU AU RENUNȚAT NICIODATĂ. Încăpățânați în vrednicie, crestați în piele cu patriotism și educați din pruncie să-și iubească țara, românii au dat mereu jertfe pentru scopurile nobile pe care și le-au propus. Au dat totul, iar atunci când au pierdut, s-au ridicat, și-au șters rănile, au luat-o de la capăt, au renăscut. Așa a fost posibil momentul de la 1918 și victoria uriașă de atunci!
Rămâne, însă, acel moment, unul pe care să-l povestim la zile festive și atât? Sau marchează el, cu urme adânci, atitudinea noastră de astăzi, de mâine și de poimâine? Suntem suficient de înțelepți să „citim” în profunzime gesturile fraților de la Alba Iulia sau vom trece ușor, ca printr-un manual peste acele fapte? Ne doare și pe noi durerea lor? Arde și în noi sacrificiul lor? Ne sunt ochii înflăcărați de dorința lor? Bate și în noi inima lor? Simțim că România lor e România noastră? Dacă da, atunci putem să facem pași înainte și să credem în viitorul nostru.
De ce ridic astfel de întrebări? Românii sunt oameni cu totul aparte. Pasionali și inimoși, ei se regăsesc de cele mai multe ori în momente de suferință. Nicio legătură nu a fost mai puternică decât Durerea în istoria acestui neam. Ne unim la tragedii, suntem aproape unii de alții și apoi o luăm de la capăt. Tot căzând și ridicându-ne, aproape că am uitat să fim fericiți. Ori, eu cred că România merită și are tot ce-i trebuie pentru a crede într-un destin mai senin. Avem bogății naturale pe care alții doar le visează, avem tineri de o inteligență incredibilă, avem forță de muncă, avem cultură și civilizație. Mai trebuie doar să avem un strop de îndrăzneală. Să îndrăznim să ne cerem binele! Nu e un favor pe care ni-l face cineva, nu e o datorie pe care trebuie s-o plătim, ci un drept al nostru, al celor care ne-am născut în pământul acesta și purtăm în cărțile de identitate numele de ROMÂNI.
Mi-ar plăcea să ne regăsim puterea de a fi fericiți și credința că merităm asta. Vă chem pe toți, din suflet, să ne îndreptăm ochii și pașii către ziua de mâine și să îndrăznim mai mult. Să avem încredere în noi înșine, pentru că apoi vor avea și alții și ne vor respecta așa cum se cuvine! Să fim buni și demni! Să credem în România! Uniți, nimic și nimeni nu ne va putea îngenunchea!
La mulți ani, Români!
La mulți ani, România!
