Astăzi, sărbătorim Ziua Drapelului Naţional,26 iunie, o zi cu o simbolistică aparte în care reflectăm asupra evoluției României, asupra principalelor realizări istorice și asupra curajului strămoșilor noștri care au condus la construirea identității naționale.
Cu toții știm că, aşa cum prevede Constituţia României, alături de stemă, sigiliu şi imn, drapelul reprezintă un simbol al neamului nostru, un simbol care definește puterea poporului român de a răzbate de-a lungul timpului prin grele încercări pentru a obține împreună idealul absolut: cel de unitate națională.
În contextul anului 1848, revoluţionarii români, aflaţi la Paris la izbucnirea revoluţiei, vor arbora drapelul albastru, galben, roşu, cu albastru la hampă. Aşa va fi şi consfinţit, ca drapel naţional, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucureşti, deşi, iniţial, apăruseră drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontală.
Ca drapel naţional, tricolorul se impune în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza considera că „steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.
Odată cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, steagul ţării va avea benzile dispuse pe verticală, cu albastru lângă hampă. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisă, culoarea „rece”, lângă hampă.
Urmărește Partener TV și pe Google News
