Pe plaiul haiducilor de altă dată, lângă vechiul drum al carelor domneşti care treceau hotarul din Ţara Românească  în Transilvania prin culoarul Rucăr-Bran, la doar 6 km de Fieni, în comuna dâmboviţeană Runcu există un adevărat  izvor  de credinţă,dosit  bine de agitatie, Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” „Runcu-Leaota” sau „Ziduri”.Nu se aud decât apele repezi  ale râului Ialomicioara şi cât vezi cu ochii o coama împădurită de deal  ce aruncă  peste ape umbra pomilor la asfinţit. Într-o zi de duminică am urcat din Fieni,spre Runcu, pe valea Ialomicioarei, şi de acolo, mai departe, până sus, sub Leaota. Mai exact, 16 km din şosea, din Fieni până la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, ştiută în zonă şi ca Mânăstirea „Runcu-Leaota” sau „Ziduri”. De ce „Ziduri”? Pentru că aici, în această poienieniţă mirifică,istoria ne spune că  pe acest colţ de rai croit parcă pentru rugăciune, de-a lungul timpului oamenii au încercat să ridice tot felul de ziduri: ba o exploatare a lemnului, ba o cooperativă care să administreze păşunile alpine, ba o bază sportivă, ba un hotel… Multe au vrut oamenii să facă aici, dar Dumnezeu nu le-a îngăduit să-şi ducă treaba până la capăt. Şi astfel, tot rămâneau în urma lor nişte ziduri… De aici, locuitorii din vale au numit bucata asta de pajişte, răpită pădurii, „Ziduri”!Totul a început în 1998, când ieromonahul Iachint a venit de la Athos în România, la dorinţa expresă a Patriarhului Teoctist. Acesta a considerat că tânărul monah, după ce  a ucenicit pe lângă marii duhovnici de la Schitul Lacu, iar mai apoi de la marea lavră a Vatopedului, trebuie să se întoarcă în ţară. Părintele Iachint a poposit – la dorinţă patriarhală – în Arhiepiscopia Târgoviştei, unde ÎPS Vasile (arhipăstorul de atunci) i-a spus textual: „Te primesc, dar dacă îţi ridici singur mănăstirea unde vei sluji. Caută oriunde un loc în eparhia mea şi unde îţi place, acolo să te aşezi!”. „Mă învoiesc”, a spus părintele. Părintele Iachint a  umblat pe toţi munţii din zona Runcului , prin toate râpele, pe toate văile – şi nimic. Nu găsea nimic să-i placă, să-l  atragă la rugăciune profundă. Într-o zi coborând  aproape abătut de pe Leaota cu jeep‑ul unui prieten din Runcu, a ajung în dreptul poienii unde se înalţă falnic acum mănăstire .Deodată s-a luminat la faţă şi şi a mers în  poieniţă şi n-a mai coborât până în ziua de azi. S-a închegat o obşte de cinci  maici, condusă de maica stareţă Paisia (venită din lavra Tismanei, de loc din Petrila).În 1999 bisericuţa a fost gata, iar sfinţirea a făcut-o ÎPS Teofan, pe atunci episcop vicar la Patriarhie, deoarece chiriarhul locului, ÎPS Vasile, se îmbolnăvise grav. Vlădica Teofan fusese coleg de şcoală cu părintele Drăghici, unul dintre preoţii din Runcu şi profesor la Seminarul din Târgovişte, susţinător inimos al mânăstirii. Aşa că a fost o sfinţire ca în familie… Au  reuşit, din nimic, să ridice bisericuţa, corpul de chilii şi o căsuţă pentru oaspeţi.Acum mica obşte se gândeşte să continue ceea ce a început, construcţia noii biserici .Planul este unul generos, cu şapte  turle înscrise într-o cruce, iar forma este inspirată de biserica monumentală din Răcari. Programul slujbelor este unul mai aspru şi mai puţin obişnuit (păstrând formula liturgică a Muntelui Athos, mai exact Pravila lui Gheron Iosif), cu vecernie şi liturghie care încep după miezul nopţii şi se sfârşesc către zorii zilei următoare, oamenii participă cu entuziasm şi seriozitate. Ei simt duhul curat care adie nestingherit în această poiană, simt nevoinţele sincere ale obştei, simt că aici latura turistică sau excesiv comodă a vieţii călugăreşti pur şi simplu nu există! Şi nici nu are cum, ţinând cont şi de restricţiile alimentare pe care şi le-au impus: trei zile de post pe săptămână, două mese pe zi, fără carne, dar şi fără lactate, doar cu peşte când şi când.

Locul acesta, poiana mirifică, a aparţinut între cele două războaie unui preot din Runcu. Ion Purnichescu a fost numit părintele enoriaşilor de pe această vale, dar bietul om avea o problemă: era groaznic de sărac. Da, era cel mai sărac om din sat, fără pământ, fără animale, fără bani. Acesta este motivul pentru care smeritul părinte s-a angajat ca cioban al turmelor runcenilor avuţi. Aşadar, era un dublu păstor: de oameni şi de animale. Ei bine, pronia dumnezeiască face ca într-o bună zi, pe când hălăduia cu turmele pe sub semeţia încremenită a Leaotei, să găsească în pădure o comoară. Da, aţi citit bine, o comoară adevărată, parcă pusă „la păstrat” pentru el. Coboară din munte ca un om fabulos de bogat, începe o nouă viaţă. Cumpără rapid 1.600 de hectare de teren – practic, tot muntele devine al lui. Inclusiv poiana mânăstirii de azi… Aici preotul norocos înjgheabă o făbricuţă de cherestea, pe care o leagă printr-o cale ferată îngustă (mocăniţă) de aşezările din vale, însă afacerea nu merge mult timp. Preotul moare la 40 de ani şi în urma lui nu rămân decât nişte… ziduri. Care timp de încă 70 de ani nu-şi găsesc nici ele adevărata destinaţie. Dar ce ziceţi de modul cum Dumnezeu leagă lucrurile şi cum neputinţa unora este completată de hărnicia altora? Interesantă lecţie de viaţă, dar şi mântuire.